miRanDolina

Adi Dohotaru mi-a trimis zilele trecute un mail in care scria asa: fac un material despre jucariile de tot felul pe care le confectionam cand eram mici inainte de 89 si imediat dupa 89 cand exista o oarecare penurie de jucarii in magazine, conjugata si cu o anumita saracie care nu iti permitea sa achizitionezi produse de tot felul. Din ce am vazut magazinele sunt intesate acum cu jucarii mai scumpe sau mai ieftine, insa parca inainte trebuia sa ne punem mai mult imaginatia in miscare cand ne realizam propriile noastre jucarii (imi place sloganul hippie, artizanal - do it yourself!).

Sa vedem ce a iesit:

Vreau sa incep prin a-ti spune ca sunt foarte mandra de faptul ca mi-am petrecut copilaria in anii 80, adolescenta in 90 samd. Nu as fi vrut sa am calculator de la 5 ani, sa ma joc shootere sau mai stiu eu ce tampenii de jocuri violente, nici sa fac parte din generatia emo ( nici nu am idee cum se scrie ), care stau toata ziua prin crasme, baieteii arata ca si Brian Molko, iar fetitele…nici nu vreau sa mai vorbesc de ele…

Dar sa revenim la copilarie: pot sa marturisesc ca cea mai mare distractie era croitoria. Aveam o papusa barbie romaneasca, absolut oribila, la care de suparare i-am rupt degetele de la un picior si astfel am descoperit ca inauntru avea ceva fier pentru a-i putea indoi picioarele, careia ii faceam haine noi, in fiecare zi. Aveam prietene la bloc, care aveau barbie din germania, foarte frumoase papusile, cu care ma mai jucam si eu cand ma lasau, numai daca le dadeam bomboane in schimb. Sa revin insa la croitorie si de ce am zis ca era cea mai mare distractie: era de fapt un challenge, pentru ca la cateva minute de blocul meu era un atelier de croitorie, care avea in curte doi caini foarte rai. De fiecare data cand mergeam trebuia sa trecem de ei pentru a ajunge la doamnele care lucrau acolo si sa le cerem materiale ramase din croiala, pe care ele nu le mai foloseau. Erau si doamne foarte amabile care se distrau de noi ca le facem haine la papusi, insa erau si unele mai acre, care ne scoteau afara de cum ne vedeau.

Astfel, ne intorceam cu materiale si ne apucam de croit iar la sfarsit de saptamana faceam festival de moda, la care fiecare designer isi prezenta colectia. Era foarte mishto!

Mai aveam o prietena foarte simpatica, careia ii placea sa inventeze piese de teatru si sa le puna in scena, adica in scara blocului. Avea o imagiantie foarte bogata, vorbea ore in sir, inventa tot felul de povesti pe care, dupa multe repetitii, le jucam. Asta se intampla numai in zilele ploioase, cand nu puteam iesi in gradina de langa bloc.

Ultima distractie de care imi aduc aminte cu placere, erau casele din copaci. De fapt as putea sa le numesc fotoliile din copaci, pentru ca nu aveam din ce sa construim case ( ca si in filmele americane ), ci pur si simplu ne urcam in visinii din spatele blocului, ne alegeam cate o creanga - cea mai confortabila - pe care o treceam in proprietatea noastra privata. N-o sa uit niciodata vecinii de la etajul doi care aruncau dupa noi cu apa ( murdara in cele mai multe cazuri ) pentru a ne alunga din pretioasele noastre domicilii.

De fiecare data cand iau bonurile de masa ma duc la Sora si imi umplu cosul de ‘chestii’ - e cea mai mare distractie pe ziua respectiva, sa cheltui jumatate din ele pe: gel de dus, vopsea de par, balsam nush de care…’chestii’. Azi fiind ziua de cheltuit bonuri, ma trezesc pe la 3pm, beau o cafea, imi fac repede un sandwich cu emmentaler dupa care dau drumul la jamiroquai in mp3-player si pornesc spre oras. Ajung la magazin, iau un cos si incep sa trantesc diversele ‘chestii’ in el; n-aveam foarte mult timp de pierdut, asa ca toata sesiunea de cumparaturi s-a derulat pe fuga. La casa ii explic doamnei ca vreau sa platesc cu ticket restaurant ( asta ma amuza si mai tare ca pe bonuri scrie ticket restaurant iar eu cumapr sampon si balsam ) si ea zice:
- Totalul e 67.4 ron. Imi dati 9 bonuri ( de 7.56 ron ) si mai luati ceva de 1 leu.
Asta mi se pare momentul cel mai enervant cand platesti la casa cu bonuri - pentru ca in cateva secunde trebuie sa te decizi ce cumperi de 1 ron, nu vezi nimic in jur, oamenii care stau la coada incep sa se agite, de lame orbit mi-e plina geanta - parca as lua ceva dulce. Vanzatoarea parca mi-a citit gandurile, pune mana pe o ciocolata duplo si zice:
- Va dau o ciocolata din asta.
- Ok.
Trantesc toate chestiile in plasa si dau sa plec foarte mandra. Vanzatoarea ma opreste:
- Mai trebuie sa imi dati 80 de bani!!!
- Poftim?
- Da! Mai trebuie sa imi dati 80 de bani.
Ma uit in portmoneu, nu aveam marunt deloc. Cea mai mica bancnota era de 50 de ron. Ii intind banii, nu imi vine sa cred ca ii ia si imi da rest 49.2 roni. Singura chestie care mi-a trecut prin cap a fost sa ii zic:
- Stii ce? Sa-ti futi ciocolata! ( la fel ca si iepurasul cu tigaia lupului).

***
Ieri am auzit la radio ca pana la Craciun vom avea temperaturi de peste 25 de grade Celsius…se duce dracului planeta asta!

Cea mai blonda faza pe care am facut-o vreodata ( imi place mie sa cred ) a fost cea cu upc si cablul de la telefon.

Azi insa, am comis-o pe urmatoarea: ajung acasa dupa 12 ore de aviatie, obosita, moarta de foame si cu foarte multa cola in sange. Dau drumul la calculator, ma amuz putin de Joska, dupa care ma intorc in camera, ma mai minunez o data de monitorul meu cel nou, dar cand ma uit mai bine, calculatorul era oprit in DOS. Ooops, ma apuc sa citesc in diagonala, nu inteleg nimic - normal - apas o tasta numerica si astept o minune, poate se porneste windows-ul. Nu! Imi apare un mesaj cum ca win meu a descoperit lipsa unor fisiere gen FAT sau FAT32, datorita carui fapt nu mai vrea sa porneasca. Ma enervez, incep sa tip la mama ca iar a umblat la calculator si l-a stricat, ea nu recunoaste nimic - ca de obicei. Pun mana pe telefon, il sun pe un prieten - nu raspunde; il sun pe un vecin - tocmai pleca la job, rada imi da reject… intr-un final reusesc sa vorbesc cu marius cu punct:
- Uite ce am patit cu computeru: imi cere sa booteze de pe un cd, ii dau NO, dupa care imi spune ca ii lipseste nush ce fisier FAT sau FAT32. Eu stiu ca am mai patit acum cativa ani treaba asta si din cate imi aduc aminte nu era de bine deloc. Mesajele astea din Dos mie nu-mi plac, sunt periculoase!
- Pai cred ca ti s-a dus hdd.
( nici macar puncte de suspensie nu am putut mima ). Dupa cateva secunde raspund:
- Tu vorbesti serios?
- Da! Insa nu inteleg de ce iti zice sa bootezi de pe cd. Ai vreun cd inauntru?
- Da.
- Pai scoate-l!!!
- Ce proasta-s! Am instalat aseara adobe photoshop si am uitat sa scot discu’!
- Ii un cd de windows?
- Nu! II unul numai cu kituri!
- Esti sigura?
- Stai ca il scot si ma uit!
Scot cd-ul nenorocit si vad ce scrie pe el: BOOT CD, windows start up disk.
- Da, era de windows, bastard!

p.s. meeeeeeeeerci .marius!

Cand am implinit 24 de ani, am colindat cu Letitia 24 de baruri; ideea era sa bem in fiecare macar 50 de vodka, insa dupa cinci baruri vizitate am fi fost mult prea bete ca sa mai continuam, asa ca am intrat in 24 de crasme, pe care le-am gasit deschise si am consemnat intr-un jurnal toate vizitele. La 25 de ani impliniti, am facut o mica intalnire la sediul C&L si am primit ‘Nimeni nu moare niciodata’, de Hemingway de la printul Butnaru venit pe bicileta lui draga, iar anul trecut am iesit doar cu licurici la un ceai in Insomnia, pentru ca nu aveam chef de altceva.

Aseara insa, am organizat kitsch party in Retro, cu ocazia prilejului ca imbatraneam, din nou. Ideea mi-a venit la o bere cu Adi Dohotaru - el vroia bal mascat, eu am zis: ‘nu! mai bine facem kitsch party decat sa ne chinuim cu costume inchiriate’. A iesit un chef super, cu aproximativ 70 de oameni, majoritatea imbracati prost ( in special Bertha - care merita un premiu pentru kitsch-ul suprem ), multe cadouri idioate( pestele din sticla de pus pe televizor, acadele, carti de la familia Jeg ) si muuulta mahmureala in dimineata asta.

Ce a iesit se poate vedea aici

Din seria i would like to thank to: trebuie sa marturisesc ca sunt foarte mandra de swatch-ul de la bertha + cureaua cu avionas, monitorul cel nou de la colegii mei + mouse-ul fooarte colorat de la licurici si lavinia, cerceii de la Manu ( stewardesa mea preferata ) si nu in ultimul rand tabloul campan ( pictat de nicolae ).

Am inceput sa ma sarbatoresc de-aseara, cu mult vin alb si trandafiri…deseara, partea a doua: kitsh party (tot cu trandafiri).

Poveste cu explicatii intre paranteze:

Eram azi la avionul de Bucuresti, cel de seara si ma amuzam cu Cristi de doua avioane mai mici, parcate in capatul platformei pe care eu tot insistam sa le numesc ’sputzi’. La un moment dat apare Gyuri, un tip mare, bine facut si foarte haios cu care nu m-am mai intalnit de ceva vreme, dat fiind ca amandoi am fost in concediu si imi zice:
- Hai sa va povestesc ce am patit cu una din colegele voastre, nu dam nume pentru ca nu e frumos.
- Ok, hai sa auzim.
- Intr-o dimineata, imbarcam avionul de Viena ( avion mic de 48 de locuri ): plin de pasageri, bagaje peste tot ( adica in toate calele fata + spate ). Vin pasagerii si pe rand, inainte sa urce isi predau delivery at aircraft ( adica bagajele de mana, putin mai mari, care nu incap in hat rack se lasa la scara avionului, dupa care se ridica la aterizare, tot de la scara avionului). Repet: era plin de bagaje in toate calele! La un moment dat ma duc si o intreb pe colega voastra ce sa fac cu atatea bagaje ( vreo 15 ), pentru ca neavand etichete, nu le putem lasa pe jos, iar in avion nu incap. Blonda se uita la mine si ridica din umeri. Ok zic, stai sa chem remorca si o atasam de avion. Ea fericita zice: ‘ok’. Stau, ma uit la ea, vad ca intr-adevar asteapta sa chem o remorca si sa o prind de coada avionului, asa ca iau statia si le comunic colegilor mei: ‘va rog sa aduceti remorca la avion!’; ‘remorca???’ se aude prin statie. ‘Da, va rog sa aduceti remorca la avionul de viena pentru ca avem prea multe bagaje de mana, care nu mai incap in cală, asa ca le prindem de coadă!’

…

nu se poate asa ceva! :))

M-am saturat de vremea asta! Ploua ore in sir, ma doare capul ingrozitor si nu pot sa fac nimic constructiv, decat sa pierd vremea prin casa. Joska doarme de azi-dimineata sub un scaun - se mai trezeste din cand in cand sa latre posibilii inamici care indraznesc sa se plimbe cu liftul la noi pe scara, dupa care se uita la mine cu o fata extrem de deprimata si adoarme la loc. Cred ca de batranete doarme atat, si culmea la noua seara el deja casca si isi cauta patura rosie, adica ‘patul lui’. In putinele clipe in care sta treaz, ii place sa manance pate de ficat, iar pentru ca am descoperit cu mama la supermarket, super - oferta : pate de pasare la 1 leu, ne-am dus intr-o dupa-masa si am cumparat vreo 10 conserve. Astfel, cand vreau sa ma amuz, scot cate una din frigider, i-o desfac, astept sa faca un triplu Salchow combinat cu dublu Lutz, dupa care ma distrez teribil de cum isi plimba conserva prin camera, pana gaseste un perete sau un toc de usa, ca sa poata manca linistit.

Acum cateva zile a adus de-afara un os putrezit si l-a ascuns prin casa, nu stim pe unde! L-am cautat peste tot, nu l-am gasit. Mama era sa faca cu nervii - eu i-am zis sa nu se streseze pentru ca oricum, intr-o zi va incepe sa miroasa urat si il vom gasi, asa ca asteptam…

Mama prietenei mele Rada, a fost profesoara de limba romana la un oarecare liceu de la noi din oras. Fiind o persoana foarte deschisa si extrem de simpatica, domnul director al respectivului liceu, a numit-o si sefa de protocol. Intr-o dimineata, domnul director o anunta ca:
- Azi, pe la ora 12, vine buxus-ul. Te rog sa iti iei doua ore libere si sa te ocupi de el!
- Sigura ca da!
Pentru ca sa nu stea singura in cancelarie, a mai rugat-o pe o colega de-a ei sa o ajute, astfel si-au gasit amandoua suplinitori pentru cele doua ore de la care urmau sa lipseasca, dupa care au dat o fuga la un magazin din apropiere sa cumpere cafea, tigari si o sticla de vodka pentru a-l trata cum se cuvine pe domnul Buxus. S-au asezat frumos in sala profesorala, si-au facut cate o cafea si-au aprins cate o tigara in asteptarea musafirului. A trecut o ora, n-a aparut nimeni! S-a facut ora doua, tot nimeni. Mirata, mama Radei se duce sa il caute pe domnul director sa il anunte ca domnul mult asteptat nu a aparut, iar ele s-ar cam duce spre casa, dat fiind ca era ora doua deja. Se intalnesc pe coridor, iar doamna profesoara dezamagita, ii spune:
- Domnule director, sa stiti ca noi l-am asteptat pe domnul Buxus asta doua ore, in cancelarie, insa nu a venit nimeni!
- Cum sa nu vina buxus-ul? A venit pe la 12.30, l-au si plantat deja in fata scolii!

…munca, dupa trei saptamani de concediu! Mi-a fost dor de avioanele mele, chiar daca am cam evitat sa ma misc din birou si sa le intampin, din cauza ploii nenorocite…am avut insa parte de o surpriza foarte placuta: unul din pasagerii mei preferati, mi-a trimis un buchet de trandafiri albi, pentru ca i-am recuperat un aparat foto uitat in avionul de-aseara. Mi-a stat inima in loc cand am vazut buchetul…small things matter the most!

In weekend ( ca si final de concediu ) am fost in Budapesta, cu niste - sa le zicem - prieteni, foarte atasati de ‘Mama Ungarie’. Am facut pe turistii, fara bani, timp de trei zile, ne-am plimbat cateva ceasuri bune pe Margitsziget, cu niste biciclete inchiriate, am mancat la west end si am baut multa cherry cola. A doua zi ne-am dus sa vizitam cetatea Buda, unde am gasit o terasa mica si draguta, cu vedere spre Palatul Parlamentului si unde doi mosi cu par alb si mustata, cantau Gardel ( m-am gandit la amica mea cieloblu, stie ea de ce ); partea proasta a fost ca in loc sa enjoy the Gardel moment eu m-am certat cu unul dintre amicii cu care eram, genul de persoana care crede ca le stie pe toate si care sustinea ca ‘e brahms ce canta ei, nu gardel’…m-am infuriat groaznic!

Ma plimbam azi cu Cristi, vecinul meu si mai nou colegul meu ‘aerian’, prin centru. Am fost sa mancam, sa isi ia el niste pantaloni element de la Gizi…mai exact sa pierdem vremea aiurea eu fiind tot in concediu, el in ziua libera. La un moment dat trecem pe langa un grup de trei rromi ( un barbat si doua printese), care se certau de mama focului ( in stilul lor caracteristic ), in mijlocul trotuarului. Ajungem in dreptul lor iar una dintre femei, cea care tipa mai tare se apropie de mine, ma prinde brat si ma intreaba:
- Doamna, doamna, unde suntem aicia?
Bineinteles ca in cateva secunde mi-au trecut vreo zece raspunsuri idioate prin cap: in Ardeal, in oras, pe trotuar, in Bucuresti, ba nu, in Brasov…etc. Ma intorc razand si ii raspund:
- In centrul Clujului!
Ea fericita se uita la mine, imi multumeste (!), dupa care se intoarce la barbatul cu care se certa si incepe din nou sa tipe :
- Noah vezi ma? Ti-am zis io??! Ti-am zis ma, de ce nu m-ai crezut??!

***
Cand mi-a zis Cristi intr-o seara la bere, ca viata a batut filmul demult n-am vrut sa il cred…